Dacă vechile aşezăminte religioase din ţara noastră au jucat un rol istoric, cultural şi artistic, dacă ele au fost iniţiatoare şi păstrătoare ale vechii culturi româneşti, dacă în ele s-au scris primele cronici şi atâtea alte lucrări, trebuie subliniat că şi ctitoria voievodală de la Cozia îndeplineşte cu prisosinţă această menire. Fiind încă de la începuturi nu numai aşezământ de trăire spirituală ortodoxă, de practică religioasă, ci şi un centru de manifestări artistice, de redactare a unor opere de cultură, Mănăstirea Cozia a dovedit înalte preocupări prin formarea de teologi şi cărturari de seamă. Ajungând în fruntea ierarhiei bisericeşti, aceştia au lucrat cu râvnă pentru înflorirea şi răspândirea culturii, mai ales atunci când mănăstirile erau singurele instituţii în care candela culturii pâlpâia sfios, înlăturând în felul acesta bezna neştiinţei de carte.
   Sfânta Mănăstire Cozia are o importanţă deosebită în istoria românilor nu numai pentru că este cea mai de seamă ctitorie din secolul al XIV-lea, ci mai ales pentru remarcabila activitate bisericească şi culturală desfăşurată de-a lungul timpului. Rivalizând ca vechime cu Mănăstirea Cotmeana (circa1377-1388), Sf. Nicolae din Rădăuţi (1359), Biserica domnească din Curtea de Argeş (1351-1352) şi Gurasada (jud. Mehedinţi – 1250), Mănăstirea Cozia este întrecută doar de Mănăstirea Hodoş-Bodrog (jud. Arad – 1283) în ceea ce priveşte continuitatea funcţională, nu însă şi în privinţa importanţei artistice, culturale, istorice şi bisericeşti.
   Sub raport artistic, Mănăstirea Cozia oferă un inestimabil material prin bogăţie şi variaţie referitor la arhitectură, sculptură în piatră sau lemn, pictură murală şi icoane pe lemn.

   Pe plan istoric, oferă mii de documente legate de viaţa poporului român în tangenţă cu acest vechi aşezământ: voievozi, mitropoliţi, episcopi, egumeni, boieri, români, ţigani, documente care se păstrează în arhive.