După Mircea cel Mare care a fost primul ctitor al Mănăstirii Cozia dispunând zidirea bisericii mari şi cetatea cu chiliile din jurul ei, cronologic, urmează ctitorii bolniţei şi ai celor două paraclise.

  La început cuprinsă în incinta mănăstirii, bisericuţa Bolniţa pare astăzi izolată pe muchea dealului dinspre apus din cauza modernizărilor executate la drumul naţional. Ctitorul “giuvaerului secolului XVI de la Cozia” (1542-1543) este Radu Paisie, fiul lui Radu cel Mare, fost egumen al Mănăstirii Argeş.

  Paraclisul de pe latura de sud-est, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, a fost construit de ieromonahul Amfilohie, egumenul Coziei, în anul 7092 (1583), pentru nevoile sufleteşti ale voievozilor, între “camerele domneşti” şi “cerdacul lui Mircea”.

  Pereche simetrică acestuia, Paraclisul de nord-est, “…întru care să cinsteşte şi să prăznuieşte (hramul) Duminica Tuturor Sfinţilor”, este ctitoria Arhimandritului Ioan de la Hurezi, duhovnicul Voievodului Constantin Brâncoveanu. El a ridicat la Cozia cele două camere boltite, foişorul şi “Sfântul Paraclis…, cu zugrăveala şi cu toate ce au trebuinţă sfintele biserici”, în anul 1710.

  În cei peste 600 de ani de existenţă, “datorită acţiunii procesului neîntrerupt al vremii, precum şi a faptului că acest aşezământ a avut multe rosturi în viaţa poporului nostru”, clădirile Mănăstirii Cozia au suferit reparaţii, adăugiri şi multe modificări. Pictura a fost renovată în 1517, în vremea lui Neagoe Basarab, când s-a făcut şi fântâna care îi poartă numele. Prin strădania paharnicullui Şerban Cantacuzino, în 1706-1707 s-a construit pridvorul bisericii, s-a refăcut pictura, s-au adaugat cerdacurile, chiliile şi s-a reconstruit havuzul.

  Cine trece astăzi prin preajma mănăstirii, nu poate să nu fie înfiorat de monumentalitatea aşezământului ridicat de marele voievod Mircea, de splendidele lui linii arhitecturale, cu o severă dar armonioasă grupare de construcţii, ansamblu căruia i se adaugă silueta graţioasă a Bolniţei mănăstirii. Dacă vizitatorului străin Cozia cu Bolniţa şi paraclisele ei, cu şopotul neîntrerupt al celor două fântâni şi puternica voce de rapsod a Oltului poate apărea numai ca o strălucită operă arhitecturală şi picturală, pentru noi, românii, mănăstirea se încarcă şi de luminile celor şase veacuri de istorie.